Consolidarea monumentului aflat in stare de pre-colaps a fost realizată prin integrarea elementelor orizontale şi verticale de beton armat în zidăria de piatră şi injectări în masa zidăriei cu mortar fluid.
Conceptul de restaurare a presupus marcarea celor două etape de evoluţie : etapa 1 (1714) şi etapa 2 (sf.sec. XIX) când biserica a fost extinsă cu un nou pridvor adosat pe vest, iar zidurile exterioare au fost înălţate cu 2 metri şi două turle îngemănate au fost adăugate pe pronaos.
La nivelul faţadelor, etapele de evoluţie au fost marcate prin textura şi culoarea finisajului: tencuieli subţiri de epocă pe corpul principal (etapa 1) şi tencuieli pline de epocă mai deschise la culoare pe pridvorul adăugat, turle îngemănate şi supraînălţare (etapa 2). Intre cele două zone a fost practicat un nut profilat de separaţie.
Volumul acoperişului nou dar şi concepţia sa structurală reflectă cele două de evoluţie: streaşină largă cu cleşti pe etapa 1, respectiv streaşină îngustă cu căpriori în consolă pe etapa 2. De asemenea, tabla de cupru montată pe etapa 1 are falţuri orizontale dese iar cea montată pe etapa 2 are falţuri verticale dese.
In interior, cele două etape au fost de asemenea marcate printr-o diferenţă de nivel între zona de intrare -etapa 2- mai ridicată şi restul navei -etapa 1- mai coborâtă.
In stereotomia pardoselilor interioare este marcat vechiul zid exterior de pe latura de vest demolat odată cu extinderea bisericii.
Pe faţada sudică au fost descoperite şi marcate vechea intrare din etapa 1 precum şi ancadramentul de piatră al acesteia.
